Adina

Înainte de a-ți spune povestea mea, înainte să știi ceva despre mine, vreau să-ți spun că tu contezi, că meriți să fii iubită, protejată și apreciată. Cel mai probabil când citești cuvintele astea, simți că ele sunt adevărate pentru oricine altcineva, dar pentru tine nu. Așa am crezut și eu. Vreau să-ți amintesc că atât cât încă ai o inimă în piept pe care o simți când bate tare, există speranță. Speranță pentru o viață liberă, frumoasă, în care poți iubi și poți fii iubită, pentru că meriți. Îți mai spun că dacă aș fi acum lângă tine și ar fi trebuit să-ți spun povestea mea față în față, te-aș îmbrățișa strâns.

Și, încă un lucru important, dacă ai această carte în mâna ta, să știi că și tu ești eroina acestei povești, cred că într-o anumită măsură te vei putea regăsi în ea, și sper că dacă te vei regăsi în partea întunecată a vieții mele, să te poți identifica și cu partea luminoasă. Să începem!

Mă numesc Adina, am 32 de ani, sunt de fel din București, dar locuiesc în orașul Câmpina și sunt căsătorită cu un bărbat minunat care mă iubește și pe care îl iubesc. Lucrez într-un centru de reabilitare pentru fete și femei care se află în situații dificile de viață, în situații similare celei în care mă aflam și eu însămi acum 10 ani. Da, acum 10 ani, am fost eu însămi una dintre participantele în acest program unde viața mea s-a schimbat total, unde am găsit răspunsuri la cele mai adânci căutări ale inimii, unde am găsit dragoste, susținere și mai ales oameni care m-au înțeles, nu m-au judecat, mi-au îmbrățișat trecutul și mi-au stat alături pe drumul spre libertate de dependență de droguri și de o viață de suferință și durere.

Acum zece ani aveam 23 de ani și eram dependentă de droguri deja de 8 ani. 23 de ani, ce vârstă frumoasă, nu? cum spun unii, mă aflam în floarea vieții, însă realitatea era cu totul alta pentru mine. Eram dependentă de mai multe droguri, în principal de heroină injectabilă, metadonă, etnobotanice injectabile, dar și de alte diverse medicamente psihotrope și marijuana, inutil să menționez dependența de țigări. Eram atât de slabă încât cei din jur mă asociau cu un strigoi, mă injectam de multiple ori pe zi, făceam orice pentru a obține bani, simțeam că am 100 de ani și îmi doream ca totul să se termine. La 23 de ani îmi doream să mor, deși când aveam 10 ani îmi doream să aflu de ce trăiesc pe Pământ, dorința mea cea mai mare era să aflu de ce existăm. Dar dorința mea a pierit în fața neputinței de a mai ieși din consumul de droguri. Pur și simplu nu mai puteam trăi fără droguri, pentru că pe de o parte sufletul meu era plin de durere și nu mai suporta realitatea fără ajutorul drogurilor, iar pe de altă parte trupul meu era sever afectat de dureri atunci când nu puteam consuma droguri. Mi-era teamă să mă omor singură, însă speram ca într-o zi, când după ce m-am injectat undeva într-o scară de bloc, să închid ochii și să nu mă mai trezesc.

Dependența de droguri arată de obicei o problemă mult mai adâncă decât un simplu act de teribilism, arată o inimă frântă, un trecut plin de suferință și abuz, arată o stimă de sine scăzută până la nulă, arată că acel om nu mai pune preț pe nimic, nici chiar pe viața lui. Viață pe care el însuși și-o stinge zi de zi cu fiecare doză injectată și cu fiecare sacrificiu pe care-l face în numele următoarei doze. Când spun sacrificii, în cazul meu, mă refer la lucruri precum: videochat, furt, infracțiuni de tot felul, am dezamăgit și am mințit oameni, uneori chiar m-am culcat cu dezgust cu bărbați pentru bani sau droguri, mi-am riscat sănătatea injectându-mă cu seringa altora, mi-am rănit mama care m-a crescut singură cu multe sacrificii, am introdus și pe alții în lumea drogurilor, am stat într-o relație abuzivă din punct de vedere psihic și emoțional, alături de un bărbat dependent și el, care încet dar sigur m-a convins că sunt un nimeni și că nu voi reuși nimic în viață și că nu am nicio valoare, afară de cazul în care voi rămâne alături de el. Dacă te întrebi, desigur că eu eram cea care producea banii necesari dependenței noastre de heroină și etnobotanice.

Toate astea, dragă __________________(trece-ți tu numele aici) poate sunt lucruri cu care te identifici, poate că treci prin situații mai grave decât acestea, oricum ar fi, în orice situație te-ai găsi, vreau să știi că nu ești singură, eu și multe alte femei care am trecut prin ce treci tu azi, te înțelegem. Mai vreau să știi, că e un Dumnezeu sus, dar și aproape de tine, așa cum a fost și de mine.

Poate te întrebi cum de am ajuns totuși să mă droghez, să fur, să fac toate lucrurile pe care le-am enumerat înainte?

Fiecare avem povestea noastră și așa cum noi suntem unici, poveștile noastre sunt unice. În cazul meu, a fost vorba de o durere adâncă sufletească care pe parcursul anilor s-a transformat în auto-distrugere.

De ce am ajuns să simt această durere imensă în interiorul meu? Adevărul numai Dumnezeu îl știe, dar eu personal cred că totul a pornit și a avut o mare legătură cu faptul că tatăl meu ne-a părăsit pe mine și pe mama mea când aveam doar 5 zile. Întreaga mea copilărie și adolescență am fost afectată de acest lucru. A fost ca un gol imens care a acoperit multe aspecte din viața și familia noastră. Mama mea s-a luptat uneori cu stări de depresie, durerea ei trecea prin inima mea de copil, o iubeam foarte mult și văzând-o suferind și plângând, am început și eu să sufăr pentru ea, pentru noi. Adesea îmi povestea cum în ziua în care eu tocmai fusesem adusă de la maternitate, tatăl meu a venit acasă să-și ia lucrurile și să plece și cum nu s-a uitat măcar la mine să mă vadă cum dormeam în pătuțul meu de bebeluș. Lipsa tatălui meu a însemnat și lipsa protecției și a siguranței pentru mine. La școală și acasă la joacă, colegii și vecinii de vârsta mea nu se purtau frumos cu mine. Eram strigată pe nume jignitoare, iar eu pur și simplu nu aveam dreptul să mă apăr. Am fost numită târfă încă de la 11 ani, pe pereții blocului unde locuiam scria ‘Adina, este o curvă!’.

Mama muncea mereu peste program ca să avem ce pune pe masă, în consecință pe tot parcursul zilei eram singură, cu cheia de gât. Trebuia să mă descurc singură, nu am avut de ales. La școală mergeam singură, temele le făceam singură, etc.

Totul s-a schimbat în și mai rău, atunci când tatăl meu vitreg a apărut în viața noastră. El era alcoolic și când se îmbăta devenea agresiv cu mine, țipa și mă numea în toate felurile posibil și de obicei termina prin a-mi spune că nu o să se aleagă nimic de mine. Când el mă bătea, nu aveam nicio scăpare, mama nu era acasă, iar eu eram complet neajutorată. Plângeam până mi se uscau lacrimile și când mama ajungea acasă, nu îi mai spuneam ce s-a întâmplat. Mi-era frica de el și pentru că știam că mama e obosită după o zi de muncă și consideram că dacă i-aș spune ar întrista-o și mai mult, așa că țineam totul pentru mine. Și așa m-am obișnuit să fac față abuzului, ținând bine ascuns în inima mea: frica, durerea, nedreptatea, abuzul, lipsa de speranță. Calvarul ăsta a durat până când am avut 10 ani când tatăl meu vitreg a decis să o părăsească pe mama mea. Am rămas din nou, doar noi două, doar că de data asta eu eram schimbată în rău, devenisem rebelă din cauza nedereptății, iar pe mama nu o mai puteam lăsa să se apropie de inima mea în care purtam secretele traumei.

Când ești mic rănile pe care ți le provoacă adulții te rănesc foarte adânc, sufletul de copil e fragil și are nevoie de sprijinul oamenilor mari. Și atunci când chiar ei sunt cei care îți fac rău, te simți complet abandonat și nesigur în orice privință. E momentul în care înveți să ai sau să nu ai încredere în oameni, când înveți să te iubești pe tine și să ai încredere în calitățile tale. Iar un astfel de abuz cauzat la o vârstă atât de fragedă te poate afecta pe termen lung. Asta s-a întâmplat și cu mine. Am învățat prin tot ce mi s-a întâmplat că nimeni nu e de încredere și că nu mă am decât pe mine însămi. Așa am început să mă refugiez în diferite lucruri care mă ajutau să scap de realitate: muzica, prietenii cu care am început să bem alcool și să fumăm încă de la vârsta de 13 ani, chiuleam de la școală, orele de venire acasă de afară erau din ce în ce mai târzii, etc.

Deja la vârsta de 15 ani mi-am început viața sexuală. M-am dăruit unui băiat de care eram extrem de îndrăgostită deja de un an și care credea despre mine că sunt o curvă și că este imposibil să mai fiu virgină. De ce a crezut el asta? Pentru că această etichetă mi-a fost pusă încă de când aveam 11 ani, când încă eram doar un copil inocent. Această etichetă m-a urmărit și în anii adolescenței. Să fii acuzat pe nedrept, din nou, un lucru devastator de dureros. Băiatul respectiv evident că nu a vrut decât să se culce cu mine. La scurt timp a dispărut în ceață.

Nu a trecut mult timp după această întâmplare și am cunoscut o fată, să o numim Laura. Laura avea 17 ani, o fată frumoasă, căreia îi murise tatăl cu câțiva ani în urmă. Laura tocmai ieșise din închisoare după o condamnare de un an pentru trafic de heroină. Aflându-mă sub impactul primei decepții în dragoste și în urma unor insistențe am convins-o să-mi dea să consum. Injectabil din prima. Parcă mă lovise trenul, eram amorțită de tot și simțeam că în sfârșit mi-am găsit o alinare. Am fost speriată, însă nu suficient încât să nu continui. Am știut că va urma o perioadă foarte grea și că heroina nu va dispărea ușor din viața mea. În primii 4 ani am consumat ocazional, de 5-10 ori  pe lună, în unele luni deloc, datorită acestui lucru viața mea încă arată ca a unei fete normale, nu ai fi putut spune despre mine că sunt consumatoare de droguri.

În clasa a 12-a consumul meu de heroină a devenit mai abuziv, timp în care am consumat aproape zilnic, însă am reușit să-mi termin liceul cu bine, am luat o notă bună la BAC și chiar am dat la facultate.

Dacă poate fi ceva mai rău decât a fi consumator de heroină, acel lucru este să ai un iubit/ă consumator/oare. Mi s-a întâmplat acest lucru? Desigur. Când a apărut Robert în viața mea, totul a prins culoare. Acum mă simțeam și mai legată de heroină, pentru că ea mi-l adusese pe Robert în viața mea.

Robert avea pe atunci 26 de ani, viața nu fusese blândă nici cu el, fiind consumator de heroină de la vârsta de 16 ani. Trecuse prin multe în cartierul unde locuia, iar viața ‘de stradă’ îl învățase să cunoască oamenii foarte bine și să-i poată aduce în punctul unde el dorea. Nu cred că intențiile sale au fost rele în ce mă privește, însă dragostea pe care el mi-o oferea era plină de condiții. Voia să gândesc cum gândește el, să simt la fel, voia ca atunci când mi se prezintă o situație să reacționez exact ca el. Ne consideram unul pe altul sufletul pereche, iar iubirea noastră era parcă desprinsă dintr-o altă lume, pe care nimeni nu o înțelegea. Așa credeam noi. Unul fără altul chiar nici heroina nu ne mai făcea plăcere. Când Robert a început să devină abuziv cu mine, pentru că fără Dumnezeu nicio relație nu durează o veșnicie – voiam să mă despart de el, dar nu mai aveam puterea. El avea atâta stăpânire pe mine cât avea și heroina. Dacă nu eram lângă el simțeam că nu am nicio valoare, că nu voi putea realiza nimic niciodată. Mi se tăia respirația la gândul că el va dispărea din viața mea, deși nu-l mai doream alături de mine. Mă aflam într-o contradicție cu mine însămi și nu aveam scăpare.

Vezi cum încet-încet mă apropiam de prăpastie?

Eu și Robert am făcut multe ilegalități ca să ne putem procura bani pentru droguri. Am ajuns să fim chiar urmăriți de poliție și judecați într-un dosar pentru înșelăciune. Atunci a fost și momentul când am început să consumăm etnobotanice, așa numitele legale, care acum sunt încă pe piață ca droguri ilegale. Nivelul de dependență față de acest drog a fost pentru noi și mai mare decât cel pe care îl aveam față de heroină. Deși nu credeam în existența lui Dumnezeu și nici în cea a diavolului, eram din ce în ce mai convinsă că măcar partea întunecată există. Simțeam cum întunericul își face simțită prezența în mine. Mi-amintesc că eram foarte speriată, deși nu mă puteam opri. Au fost zile în care după ce consumam, fiind atât de speriată de ce simțeam, mergeam doar în direcția în care era soarele, care trebuia să fie neîncetat în fața mea, niciodată cu spatele. Ca și cum, alegând să fac asta, alegeam să nu mă dăruiesc cu totul întunericului. Poate ți se pare ciudat că îți povestesc toate detaliile astea. Motivul pentru care o fac este pentru că mă interesează să înțelegi ce se întâmpla în sufletul meu.

Am consumat etnobotanice timp de 6 luni, timp în care am înșelat oameni, am vândut droguri, m-am culcat cu bărbați pentru droguri, aproape că am bătut-o pe mama pe care am băgat-o în datorii imense la bănci, etc.

Draga mea, acesta este momentul despre care ți-am spus la începutul poveștii mele, momentul în care îmi doream să mor undeva într-o scară de bloc după ce mi-am injectat otrava de care aveam atâta nevoie. Nu mai aveam nicio speranță. Zero.

Dar Dumnezeu a avut alt gând pentru mine. Dumnezeu, tocmai El în care nici măcar nu credeam, pe care în mintea mea și dacă ar fi existat, Îl batjocoream și Îl desconsideram, pe El și pe oricine care credea în El. Cine credea în Dumnezeu, în Isus Cristos în mod special, pentru mine aceea persoană era doar un om care nu și-a găsit nimic altceva mai bun de făcut în viață. Cât de limitată era înțelegerea mea!

Totul s-a schimbat când mama mea a apelat la ajutor. Iar ajutorul acesta a venit din partea unui băiat care fusese la rândul lui consumator de heroină, care se lăsase cu ajutorul credinței în Dumnezeu și care lucra deja în centrul de reabilitare pentru dependenți de droguri Teen Challenge, unde chiar el fusese pacient, cum ne place nouă să spunem – student. La insistențele mamei mele m-am întâlnit cu el. Mi-a povestit cum el a reușit să fie liber de dependența de heroină prin credința în Isus Cristos. Deși nu înțelegeam exact cum s-ar putea desfășura în practică aceasta eliberare de ceva cu care mă luptam de 8 ani de zile și deși nu-mi plăcea perspectiva necesității de a crede în Dumnezeu ca să mă pot lăsa de droguri, am simțit din toată inima că ceea ce spunea acest băiat era adevărat. O dovedea lumina care era în ochii lui și o prezență plină de pace când vorbea. În seara aceea, după întâlnirea cu el am plecat acasă cu o licărire de speranță și cu o poveste despre Dumnezeu care pe cât îmi părea de ciudată, pe atât simțeam nevoia să aflu mai multe despre ea. Dumnezeu își dorea să mă ajute când nimeni nu o putea face. WOW!

 M-am reîntâlnit cu acest băiat și cu alți tineri foști consumatori, care credeau în Dumnezeu și văzând că povestea se repetă, că Dumnezeu chiar a intervenit în viețile lor, m-a cuprins o bucurie și o liniște sufletească inexplicabilă care a rămas cu mine. Timp de 3 săptămâni, vreme în care am trecut prin multe peripeții, prin consum de etnobotanice și nu numai până când am decis să merg și eu într-un centru de reabilitare pentru fete și femei, Mâna Deschisă din orașul Câmpina, această pace de nedescris și-a făcut loc în inima mea în mod inexplicabil. Începusem eu singură, din senin, să-mi doresc si sa cred că o să fiu bine.

Faptul că am decis să merg la Mâna Deschisă a fost una dintre cele mai bune alegeri ale vieții mele. Nu a fost ușor, dar acolo L-am întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu, pe Isus Cristos. Acolo mi-am dat seama că deși problema mea cea mai mare era consumul de droguri, pentru că asta îmi distrugea viața, totuși problema și mai mare a fost că în inima mea era un gol imens care avea forma lui Dumnezeu și că nimic altceva nu-l putea umple. Odată ce L-am lăsat pe Dumnezeu să intre acolo, dependența nu a avut de ales decât să plece odată pentru totdeauna. Și nu doar dependența de droguri, ci și tristețea, rușinea, singurătatea, frica de respingere și abandon, poftele de orice fel, toate emoțiile astea cu care am trăit toată viața și de care m-am lăsat condusă în consum de droguri și auto-distrugere. Timp de un an am stat în acest centru de reabilitare, am investit timp în mine și în a-L cunoaște pe Dumnezeu. Viața mi-a fost dată înapoi fără să merit asta. Dacă atunci când aveam 23 de ani simțeam că am 100, la 24 simțeam că am 20 și că sunt într-adevăr în floarea vieții. Am învățat să mă iubesc și să iubesc pe alții și foarte curând după ce am ajuns acolo, am înțeles că Dumnezeu are planuri cu mine, să aduc și altora speranța Lui în viețile lor. Nu doar speranța, ci și iubirea și eliberarea de o viață trăită în durere. Așadar, am rămas în continuare la Asociația Mâna Deschisă din Câmpina și după ceva timp am început să lucrez chiar eu în acest centru și în ziua de azi încă o fac. E bucuria mea să pot oferi altora ceea ce Dumnezeu mi-a oferit mie, dragoste necondiționată.

Cel mai probabil acum te întrebi cu ce te poate ajuta povestea mea? Poate ești prinsă într-o situație din care simți că nu ai scăpare și dacă este așa, vreau să-ți amintești că și eu am fost într-o situație fără scăpare, dar Dumnezeu are o ieșire pentru tine. Te încurajez să-L chemi în ajutorul tău și dacă ești liberă să faci un pas către El, fă-o! Cum? Poate te vei gândi să mergi și tu într-un astfel de centru sau poate te vei ruga în tăcere astăzi, în seara asta, și-L vei ruga să-ți arate drumul pe care să mergi. Oricum ai proceda, fii sigură că El va lucra!

În final vreau să-ți mulțumesc că ai citit povestea mea și mă rog să te simți iubită, pentru că ești.